Subcomandantul Marcos, seful Armatei Zapatiste de Eliberare Nationala (EZLN), a iesit pentru prima data din clandestinitate. El a parasit padurea Lacandón din statul mexican Chiapas, ajungând la Ciudad de México dupa un mars de 3.000 de kilometri. Insotit de alti lideri ai EZLN si escortat de personalitati venite din toata lumea (printre care poetul José Saramago, laureat Nobel, regizorul Oliver Stone, actorul Robert Redford, scriitorul Manuel Vázquez Montalban, Danielle Mitterrand), Marcos a intrat triumfal in oras dupa ce a parcurs in mod simbolic acelasi itinerar strabatut in 1914, in timpul revolutiei mexicane, de celebrul insurgent Emiliano Zapata.

In plin centrul capitalei el s-a adresat multimii, vorbind in numele a zece milioane de indieni: Reprezentam demnitatea razvratita, inima uitata a patriei. Autoritatile mexicane s-au aratat dispuse sa dialogheze cu zapatistii pentru acordarea unui nou statut populatiilor indigene. Negocierile nu se anunta simple, dar speranta in reusita lor anima spiritele majoritatii mexicanilor.

Cu câteva zile inainte de inceperea marsului, Marcos, flancat de comandantul Tacho si de un maior, m-a primit in satul La Realidad, la o mie de kilometri sud de capitala, acolo unde se afla cartierul sau general secret. Ascuns sub nelipsita cagula, echipat cu un celular prin satelit si purtând in spate batrâna-i mitraliera, imi spune: Marsul nu este al lui Marcos, nici al EZLN, ci al celor saraci si al tuturor popoarelor indiene. El vrea sa arate ca vremea fricii a trecut. Constitutia mexicana nu recunoaste indianul. Dorim ca statul sa admita ca Mexic este alcatuit din populatii diferite. Dorim un minim de autonomie. Nu cerem independenta, nu vrem sa proclamam natiunea maya sau sa fragmentam tara in multe si mici tari indigene. Dorim sa se recunoasca drepturile unei parti importante a societatii mexicane. (...) Obiectivul nostru este pacea bazata pe dialog. Acesta trebuie sa permita stabilirea fundamentelor reconstructiei in regiunea Chiapas si sa favorizeze integrarea EZLN in viata politica.

Anuntarea marsului - printr-un comunicat al lui Marcos, dat publicitatii a doua zi dupa instalarea in functie a noului presedinte al Mexicului - a avut efectul unei bombe. Caci, de noua luni, EZLN se cufundase intr-o totala tacere. Clasa politica a fost luata prin surprindere de aceasta initiativa curajoasa care a survenit intr-un moment cu totul aparte. La 2 iulie 2000, Partidul Revolutionar Institutional (PRI), la putere timp de peste 70 de ani, a pierdut alegerile prezidentiale, câstigate de Vicente Fox, candidatul Partidului Actiunea Nationala (PAN), de dreapta. In plus, contrar banuielilor de frauda si coruptie care au insotit alegerea ultimilor doi presedinti - Carlos Salinas (1988-1994) si Ernesto Zedillo (1994-2000) -, victoria lui Vicente Fox a fost unanim recunoscuta ca reflectând realitatea votului. Pentru prima data dupa multa vreme, Vicente Fox, care si-a preluat functia la 1 decembrie 2000, este un presedinte a carui legitimitate este de necontestat.  

Domnule Fox, precizeaza Marcos intr-o scrisoare deschisa adresata noului presedinte, spre deosebire de predecesorul dvs., ajuns la putere prin crima si cu sprijinul monstrului corupt care este sistemul partidului-stat, ati preluat conducerea Executivului federal mutumita respingerii PRI de catre majoritatea populatiei. Caci, timp de decenii, guvernele PRI s-au bazat pe autoritarism, impunitate si crima. In timpul campaniei electorale, Vicente Fox a promis ca, intr-un sfert de ora, va rezolva problema zapatista pe baza unei solutii pasnice si politice. Marsul subcomandantului Marcos il obliga pe noul sef al statului sa deschida imediat dosarul problemei indienilor. Ideea marsului este geniala, declara scriitorul Carlos Monsivais, care i-a luat un lung interviu lui Marcos.  

Puterea este obligata sa se adapteze unui calendar al negocierilor stabilit deja de Marcos, care a preluat initiativa. Iar Fox se vede nevoit sa-l accepte nu numai pentru ca asupra lui se exercita o puternica presiune interna si internationala, ci si pentru ca stie ca, venind in capitala pentru a discuta cu noile autoritati, Marcos le recunoaste acestora legitimitatea. El nu a recunoscut legitimitatea lui Salinas si nici a lui Zedillo, considerati de zapatisti si de o mare parte a mexicanilor drept fraudulosi, trisori, uzurpatori.  

Antropologul André Aubry, apreciat pentru punerea in valoare a unor importante arhive bisericesti, este de parere ca Marcos nu cere imposibilul. Prin marsul sau, el il obliga pe noul presedinte sa spuna ce fel de natiune mexicana vrea sa construiasca. Marcos cere pur si simplu ca indienii sa faca parte din aceasta natiune.  

O data trecut efectul surprizei, presedintele Vicente Fox, care este un politician abil, a reactionat favorabil la ideea marsului zapatist. Linistind mai intâi spiritele exaltate din propria tabara, care, precum guvernatorul statului Querétaro, i-au tratat pe comandant ii zapatisti ca pe niste "tradatori" si i-au amenintat cu moartea, Fox a sfârsit prin a admite ca marsul reprezinta "o speranta pentru Mexic". Putea el oare sa fie mai prejos decât presedintele columbian Andrés Pastrana, care, la 8 februarie 2001, s-a dus in zona controlata de cea mai importanta miscare de gherila pentru a discuta in tete-a-tete cu seful mitic al rebelilor, Manuel Marulanda, alias "Tirofijo"?  

Pentru a-i linisti pe eventualii investitori ingrijorati, Fox a declarat la 26 ianuarie a.c., la Davos: Nimeni sa nu se teama de marsul spre capitala al EZLN. Nu trebuie sa ne fie frica de includerea tuturor mexicanilor intr-un proiect care ii va permite fiecaruia sa se bucure de dezvoltare. Este necesar sa ajungem la un acord de pace in Chiapas.  

"Ajung cinci secole de infamie!"  

Foarte repede, presedintele Fox s-a transformat intr-un adevarat propagandist al marsului: Guvernul este favorabil marsului. Trebuie sa avem incredere in EZLN si sa-i dam prilejul de a dovedi ca doreste pacea. In joc se afla proaspata noastra democratie si trebuie sa demonstram ca ea are suficienta elasticitate pentru a absorbi diferitele forme de gândire, chiar cele mai radicale. Folosind argumentele zapatiste, presedintele nu a ezitat sa vorbeasca despre scandaloasa soarta a indienilor: Ajung cinci secole de infamie! Ajunge cu ignorarea indigenilor si cu incapacitatea de a-i integra pe cei saraci si populatiile marginalizate! Indienii din Mexic au fost supusi umilintelor rasiste, politicilor care au dus la excluderea lor, la tinerea lor departe de binefacerile educatiei si dezvoltarii, ceea ce i-a impiedicat sa se exprime in calitate de cetateni liberi, investiti cu anumite drepturi.  

Zelul lui Vicente Fox a sfârsit prin a-l agasa pe subcomandantul Marcos: Presedintele, ne-a declarat el, vrea sa-si insuseasca marsul zapatist. Daca s-ar putea, l-ar prezenta drept un mars foxist. Aceasta strategie urmareste exercitarea unei presiuni asupra EZLN: incercând sa convinga lumea ca pacea a fost deja obtinuta, acrediteaza ideea ca, daca un acord nu a fost semnat, acest lucru se datoreaza zapatistilor. Seamana a santaj. Se doreste o predare neconditionata a EZLN.  Or, se stie ca asteptam, chiar inaintea inceperii negocierilor, trei semne de bunavointa din partea presedintelui: eliberarea tuturor prizonierilor zapatisti, retragerea armatei de pe sapte din pozitiile pe care le ocupa si ratificarea acordurilor de la San Andrés asupra drepturilor indienilor, semnate de putere in 1996 si ramase litera moarta.  

Pâna in momentul demararii marsului, la 24 februarie, autoritatile nu eliberasera decât 60 de detinuti zapatisti (dintr-o suta), fortele armate nu se retrasesera decât de pe patru din cele sapte pozitii indicate de Marcos, iar acordurile de la San Andrés nu fusesera ratificate.  

Daca Fox nu poate indeplini cele trei conditii ale zapatistilor, declara André Aubry, inseamna ca nu detine in mod real puterea, ca nu conduce, ca nu el este seful si ca armata se afla deasupra lui. Pe de alta parte, incepând din 1920 s-a incetatenit traditia ca problemele politice sa fie rezolvate pe cale militara. Asta au incercat sa faca presedintii Salinas si Zedillo când a fost vorba de zapatisti. Dar au esuat. Daca Fox vrea sa reuseasca si vrea intr-adevar pacea, asa cum repeta neincetat, trebuie sa arate ca este intr-adevar presedinte si ca are puterea sa comande armatei.Zapatistii si-au aratat vointa de pace prin faptul ca au parasit padurea si s-au dus dezarmati la Ciudad de México. Merita ca presedintele sa faca un efort pentru ca este vorba de conditia indienilor. Datoria Mexicului fata de ei este imensa.  

Intr-adevar, in ultimele cinci secole populatiile indigene au fost partial exterminate, vânate, exploatate, umilite. Existenta lor a fost cumplita. Celebrul preot dominican Bartolomé de Las Casas, episcop de San Cristóbal, a descris in cartea sa Scurta relatare despre distrugerea Indiilor (1522) exact suferintele indienilor din Chiapas, supusi opresiunii brutale a conchistadorilor.  

Cutremuratoarea sa marturie ne permite sa ne facem o imagine despre ceea ce a insemnat pentru indieni cosmarul conchistei. Dupa 1810, când Mexic si-a dobândit independenta, si chiar dupa revolutia din 1911, desfasurata sub lozinca "Pamânt si libertate!", soarta indienilor nu s-a imbunatatit. Ei au continuat sa fie surghiuniti, exploatati, dispretuiti; a continuat si exterminarea lor lenta de catre marii proprietari de pamânt, ajutati de bandele de ucigasi cu simbrie si de militiile paramilitare. Nici astazi Constitutia mexicana nu recunoaste existenta popoarelor indigene, desi ele reprezinta 10% din populatie. Sub pretextul ca majoritatea este metisa, Mexicul exalta in mod oficial figura metisului, dar ii ignora, respectiv ii dispretuieste, pe indieni.  

Dintre toti locuitorii Mexicului, explica Marcos, indienii sunt cei mai uitati. Ei sunt considerati cetateni de categoria a doua, oameni de care tara se jeneaza. Or, noi nu suntem deseuri, ci facem parte dintre acele popoare cu istorie si intelepciune milenare. Popoare care, desi uitate si calcate in picioare, n-au murit. Dorim sa devenim cetateni ca toti ceilalti, sa facem parte din Mexic. Si aceasta fara a ne pierde particularitatile, fara a fi constrânsi sa renuntam la cultura noastra; intr-un cuvânt, fara a inceta sa fim indigeni.  

Indienii sunt victime ale unui etnocid desfasurat in tacere. Uitati de toti, "invizibili", sunt condamnati sa asiste la stingerea inexorabila a limbilor pe care le vorbesc, a valorilor lor vechi de milenii. EZLN si subcomandantul Marcos s-au razvratit tocmai impotriva unei asemenea fatalitati. Instalati in muntii din Chiapas si in padurile umede din extremul sudic al Mexicului, aproape de frontiera cu Guatemala, zapatistii denunta de peste sapte ani conditia dramatica a comunitatilor indigene. A fi indian nu inseamna doar a avea o anumita infatisare, ne explica scriitorul si eseistul Carlos Montemayor, autorul unei lucrari indispensabile - "Chiapas, rebeliunea indigena din Mexic" - pentru intelegerea radacinilor revoltei zapatiste, ci a vorbi o limba indiana, a ocupa un teritoriu ancestral, a respecta obiceiurile traditionale si a adera la valorile milenare ale comunitatii in sânul careia traiesti. In Chiapas, o treime din populatie este indigena, respectiv peste un milion de persoane. Cei mai multi apartin familiei maya din Mexic, inregistrându-se in total 12 grupuri lingvistice. Dar importantele migratii recente au modificat profund compozitia sociala, ideologica si politica a diferitelor subregiuni ale padurii Lacandón, unde se afla principala baza sociala a EZLN. Se apreciaza ca, in Chiapas, peste 200 000 de indigeni de etnii diferite sprijina intr-un fel sau altul EZLN.  

Stat foarte bogat, Chiapas are cele mai importante zacaminte de petrol, ca si cele mai mari rezerve de gaze naturale din Mexic; de asemenea, furnizeaza restului tarii 40 % din necesarul de energie hidroelectrica. Datorita acestui stat, Mexic a putut furniza Statelor Unite electricitatea de care - culmea! - a dus lipsa California in decembrie trecut. In ciuda imenselor bogatii ale regiunii Chiapas, constata sociologul Hermán Bellinghausen, unul din cei mai buni cunoscatori ai insurectiei zapatiste, o treime dintre copiii de acolo nu merg la scoala si doar un elev dintr-o suta ajunge sa urmeze cursuri universitare. In rândul indigenilor, analfabetismul depaseste 50%, iar rata mortalitatii este mai mare cu 40% fata de cea din capitala tarii.  

Pentru a protesta fata de soarta rezervata indienilor si a atrage atentia internationala asupra existentei acestor comunitati umane care se numara printre cele mai urgisite din lume, subcomandantul Marcos si EZLN s-au rasculat la 1 ianuarie 1994. Dupa lupte care s-au soldat cu zeci de morti, zapatistii au ocupat patru orase importante din Chiapas, intre care San Cristóbal de Las Casas (50 000 de locuitori). In acelasi timp, si aceasta este marea singularitate a miscarii, comenteaza Hermán Bellinghausen, Marcos stie ca vremea gherilei traditionale - care a marcat America Latina in a doua jumatate a secolului XX - a trecut.  

Ca sfârsitul razboiului rece, caderea Zidului Berlinului in 1989, disparitia Uniunii Sovietice in 1991 si ofensiva globalizarii au modificat radical situatia geopolitica si au bulversat structurile de putere. Ca alte forte, si nu doar cele politice, conduc acum destinele statelor, pe primele locuri aflându- se pietele financiare si logicile liberului schimb. Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) este o concretizare a acestei logici.  

Pentru a-si face intrarea in viata politica, zapatistii au ales in mod special data de 1 ianuarie 1994, ziua intrarii in vigoare a NAFTA (alcatuita din Mexic, SUA si Canada). Aparând cauza indienilor, Marcos si-a pus de fapt in acea zi semnatura pe prima revolta simbolica impotriva mondializarii. Abia mai târziu aveau sa urmeze mobilizarea internationala impotriva Acordului Multilateral asupra Investitiilor (1998), apoi manifestatiile de la Seattle impotriva summitului Organizatiei Mondiale a Comertului, din 1999, si cele de la Davos impotriva "stapânilor lumii", din 2000 - toate s-au opus globalizarii. Marcos este primul care a incercat sa teoretizeze legatura dintre logica mondializa rii si marginalizarea saracilor din Sud.  

Globalizarea tinde sa omogenizeze lumea din punct de vedere cultural, afirma Marcos pe un ton foarte convins. Intr-o anumita masura, globalizarea economica inseamna globalizarea modului de viata american. Peste tot se impun valorile pietei. Ele conduc nu numai functionarea guvernelor, ci si pe cea a mass-media, a scolii si chiar a familiei. Individul nu poate ocupa un loc in societate decât in masura in care dispune de capacitatea de a produce si de a cumpara. Criteriile pietei elimina deci acea parte a umanitatii care se dovedeste nerentabila. Este cazul tuturor indigenilor din America Latina. Globalizarea cere eliminarea lor - prin intermediul unui razboi deschis, daca acesta se dovedeste necesar, sau a unuia ascuns. Si sub pretextul ca indienii nu sunt utili dinamicii globalizarii, ca nu pot sa se integreze, ca ar putea deveni o grava problema din cauza potentialului lor de revolta.  

Conducând o batalie concreta a comunitatilor indigene din Chiapas, Marcos isi nalizeaza propria sa practica de lupta, situând-o in contextul geopolitic international si al mondializarii in curs. El e un fel de idealist practic, un strateg mediatic care se foloseste de Internet ca de o arma: asa raspândeste in lume comunicate, texte, analize, povestiri, parabole si poezii. A stabilit relatii de solidaritate cu sute de asociatii civice si zeci de personalitati angajate in apararea drepturilor minoritatilor.  

Forta sa mediatica se dovedeste mai originala si chiar mai eficienta decât cea a statului mexican. Incepând din 12 ianuarie 1994, deci la numai 11 zile de la debutul insurectiei, Marcos a abandonat calea militara. Nici un glont nu a mai fost tras de zapatisti, care au adoptat de atunci o strategie nonviolenta. Ei doresc sa câstige inimile si spiritele unei opinii publice internationale care face tot mai mult din protect ia indienilor o cauza "sacra".  

Suntem in acelasi timp indieni si mexicani, declara Marcos. Marsul nostru este unul al demnitatii indigene. Asa cum stramosii nostri au rezistat in fata razboaielor conchistei, tot asa si noi am rezistat in confruntarea cu razboaiele uitarii.  

Un nou stil de actiune politica  

Sef carismatic si promotor al unui nou stil de actiune politica ("a comanda supunându-te"), lipsit de aroganta si de suficienta, preferând sa mânuiasca nu armele, ci cuvintele, Marcos mi se dezvaluie ca un scriitor de talent, plin de sensibilitate si adesea de umor. Imi enumera autorii preferati, care, ca si Gramsci, se caracterizeaza prin pesimismul ratiunii si optimismul vointei: Cervantes, Lewis Carroll, Bertold Brecht, Julio Cortázar, Borges...  

Chiar daca a marsaluit spre capitala mexicana, scopul lui Marcos nu a fost dobândirea puterii. Problema nu este cucerirea puterii, spune el. Este nevoie acum de construirea unei noi relatii intre putere si cetateni. Daca vom ajunge la pace, EZLN nu va mai face politica asa cum a facut pâna acum. Vom renunta la arme, dar vom ramâne in slujba acelorasi idealuri. Si aceasta pentru ca am inteles ca suntem un fel de oglinda si ca, in felul nostru, suntem o reflectare a altor miscari de rezistenta din lume.  

Când va renunta la nelipsita cagula? In ziua in care indigenii vor beneficia de aceleasi drepturi cu albii; in ziua in care sistemul partidului-stat va disparea si când alegerile nu vor mai fi sinonime cu frauda. Oricât ar parea de incredibil, a doua conditie s-a implinit, iar daca ar fi sa-i dam crezare presedintelui Fox, prima conditie se va implini si ea in curând.  

Incepe sa cada ploaia si se intuneca. Lipsit de electricitate, satul La Realidad se cufunda treptat in umbrele inserarii. Repet intrebarea, care ma obsedeaza. Si Marcos raspunde: Vrem sa ne debarasam cât mai repede posibil de cagule si arme, pentru ca dorim sa facem politica având fetele descoperite. Nu ajung insa promisiunile. Drepturile indienilor trebuie recunoscute. Daca puterea refuza, atunci nu numai ca vom relua lupta armata, dar vor proceda similar si alte miscari, poate mai radicale, mai intolerante si mai violente decât noi. Caci oriunde in lume, problemele etnice pot da nastere unor miscari fundamentaliste dispuse la tot felul de gesturi ucigase. In schimb, daca lucrurile se vor petrece asa cum dorim, Marcos va inceta sa fie subcomandantul, liderul sau mitul. Iar când se va risipi praful stârnit de revolta noastra, oamenii vor putea descoperi un adevar fundamental: in toata aceasta lupta de rezistenta, Marcos nu a fost decât un combatant in plus. De aceea spun mereu: daca vrei sa stii cine este Marcos, cine se ascunde sub cagula sa, ia o oglinda si priveste-te. Chipul pe care il vei vedea este al lui Marcos. Caci noi toti suntem Marcos.

A cazut noaptea. Galaxii de licurici sticlesc in intunericul din apropiere de La Realidad. Ingândurati, Marcos si zapatistii care il insotesc se pierd in desisul padurii, inghititi parca de vegetatie. De succesul marsului lor depinde in mare masura destinul popoarelor indiene din Mexic. Dar va fi un succes? Câteva gânduri ale scriitorului José Saramago vin sa risipeasca indoielile: Zapatistii si-au acoperit fetele pentru a deveni vizibili si iata ca, in sfârsit, i-am vazut. Intrarea lor in Ciudad de México a transformat acest oras, fie si pentru o zi, intr-o capitala a lumii.  

(articol de Ignacio Ramonet, Le Monde diplomatique)