După patru ani de absenţă, liderul zapatist cunoscut sub numele de subcomandantul Marcos şi-a făcut reapariţia în public: la 6 august, a participat la prima din cele şase întâlniri pe care le-a avut cu delegaţi ai unor organizaţii neguvernamentale mexicane. Reuniunile s-au desfăşurat în sudul provinciei Chiapas, aproape de graniţa cu Guatemala, într-o zonă de pădure cu care Marcos este mai mult decât obişnuit. De ani de zile trăieşte în munţi, alături de comandanţii şi membrii mişcării de gherilă al cărei lider este. Ieşind dintr-o lungă tăcere, se întoarce acum la prima iubire - revolta.

"Cealaltă campanie" - aşa şi-a denumit Marcos seria întâlnirilor şi activităţilor pe care le desfăşoară de câteva săptămâni încoace. Scopul declarat: crearea unui amplu front al stângii şi elaborarea unei noi Constituţii a Mexicului. Nu este vorba, a spus el, de înfiinţarea unei structuri gen partid şi nici de urmărirea unor obiective electorale. "Vom uni lupta noastră cu cea a celorlalţi ţărani, muncitori sau studenţi", a subliniat Marcos, precizând că apărarea drepturilor populaţiilor indigene (circa 30% din cei 106 milioane de locuitori ai ţării) va constitui prioritatea nr. 1. Deşi au participat la toate revoluţiile, "indienii nu s-au ales cu nimic când acestea s-au încheiat", explică "el sub".

Zapatiştii nu se grăbesc, confirmând renumita răbdare maya: "Ar putea fi nevoie de zece ani pentru realizarea obiectivelor propuse", declară Marcos. Deocamdată, la reuniunile desfăşurate sub conducerea sa au luat parte reprezentanţi ai societăţii civile: organizaţ ii politice, indigene, sociale, culturale, profesionale - toate cu orientare de stânga, precum şi ziarişti, curioşi, persoane venite cu titlu individual şi sute de observatori, mulţi din străinătate. Membri şi simpatizanţi ai mişcării zapatiste vor începe, pe de altă parte, să străbată Mexicul în lung şi-n lat pentru a le explica oamenilor platforma şi propunerile politice ale EZLN. Pe parcursul aşa-numitului "zapatur", participanţii se vor întâlni cu oameni din sate, cartiere mărginaşe, fabrici etc., pentru a afla ce gândesc despre viaţa lor, ce-i doare, ce-şi doresc şi cum îşi închipuie că şi-ar putea împlini visurile.

"Toţi cei implicaţi în această acţiune, a anunţat ministrul de interne Carlos Abascal, vor avea garantată libera circulaţie prin ţară, ca orice mexican". Nu le va fi însă asigurată protecţia de către forţele de poliţie, aşa cum s-a întâmplat în februarie 2001, când a avut loc marşul de peste trei mii de kilometri al insurgenţilor - din Pădurea Lacandón până în Ciudad de México, unde reprezentanţii lor au vorbit în faţa Parlamentului.

Noua iniţiativă a EZLN a fost salutată de preşedintele Vicente Fox, care speră că, prin intenţiile anunţate, zapatiştii vor renunţa de acum încolo la acţiunile militare. Guvernul în fruntea căruia se află s-a declarat, de altfel, gata să ofere "facilităţi" insurgenţilor, pentru ca aceştia să abandoneze armele şi să se integreze în viaţa politică a ţării. În 2000, când era candidat la şefia statului, Vicente Fox afirmase, în timpul campaniei electorale, că "va rezolva problema provinciei Chiapas în 15 minute". Criticii îi reproşează şi astăzi uşurinţa cu care a abordat un subiect atât de grav şi complicat. În timp însă, atmosfera din regiune s-a detensionat, iar relaţiile dintre zapatişti şi ansamblul societăţii mexicane s-au normalizat. Comunităţile de indieni, a subliniat ministrul de interne, beneficiază astăzi de programe de dezvoltare socială şi, chiar dacă autorităţile nu sunt pe deplin satisfăcute de rezultatele acţiunilor pe care le-au întreprins, consideră că "se află pe drumul bun în rezolvarea conflictelor" avute cu mişcarea zapatistă.

"Nu suntem deşeuri..."

De-a lungul secolelor, populaţiile indigene mexicane au fost parţial exterminate, exploatate, umilite. Celebrul preot dominican Bartolomé de Las Casas, episcop de San Cristóbal, a descris în cartea sa Scurtă relatare despre distrugerea Indiilor (1522) exact suferinţ ele indienilor din Chiapas, supuşi opresiunii brutale a conchistadorilor. După 1810, când Mexic şi-a dobândit independenţa, şi chiar după revoluţia de la începutul veacului trecut, desfăşurată sub lozinca "Pământ şi libertate!", soarta indienilor nu s-a îmbună tăţit. Ei au continuat să fie surghiuniţi, exploataţi, dispreţuiţi; a continuat şi exterminarea lor lentă de către marii proprietari de pământ, ajutaţi de bandele de ucigaşi cu simbrie şi de miliţiile paramilitare. Sub pretextul că majoritatea populaţiei este metisă, autorităţile mexicane exaltă în mod oficial figura metisului, dar îi ignoră, dacă nu chiar îi dispreţuieşte, pe indieni.

"Dintre toţi locuitorii Mexicului, explică Marcos, indienii sunt cei mai uitaţi. Ei sunt consideraţi cetăţeni de categoria a doua, oameni de care ţara se jenează. Or, noi nu suntem deşeuri, ci facem parte dintre acele popoare cu istorie şi înţelepciune milenare. Popoare care, deşi uitate şi călcate în picioare, n-au murit. Dorim să devenim cetăţeni ca toţi ceilalţi, să facem parte din Mexic. Şi aceasta fără a ne pierde particularităţile, fără a fi constrânşi să renunţăm la cultura noastră; într-un cuvânt, fără a înceta să fim indigeni."

Uitaţi de toţi, aproape "invizibili", indienii sunt condamnaţi să asiste la stingerea inexorabilă a limbilor pe care le vorbesc, a valorilor lor vechi de milenii. EZLN şi subcomandantul Marcos s-au răzvrătit tocmai împotriva unei asemenea fatalităţi. Instalaţi în munţii din Chiapas şi în pădurile umede din extremul sudic al Mexicului, aproape de frontiera cu Guatemala, zapatiştii denunţă condiţia dramatică a comunităţilor indigene. Scriitorul José Saramago, laureat al premiului Nobel, comentează: "Zapatiştii şi-au acoperit feţele pentru a deveni vizibili şi iată că, în sfârşit, i-am văzut. Intrarea lor în Ciudad de México a transformat acest oraş, fie şi pentru o zi, într-o capitală a lumii".

O altă lume este posibilă

Armata zapatistă de eliberare naţională (Ejército Zapatista de Liberación Nacional, EZLN), grup armat revoluţionar, a apărut în Chiapas, unul dintre statele mexicane cu importante bogăţii miniere şi petroliere, dar a cărui populaţie este extrem de săracă. Foarte repede, această mişcare atipică a devenit un simbol pentru partizanii ideii potrivit căreia "o altă lume este posibilă", în vreme ce Chiapas s-a transformat în loc de pelerinaj pentru militanţii dornici să lupte pentru emanciparea populaţiilor indigene. Formată în imensa majoritate din indieni (Marcos este una dintre rarele excepţii), EZLN se consideră parte a unei mişcări anticapitaliste mai ample. Se opune, de pildă, neoliberalismului, sistem economic promovat de preşedinţii mexicani începând din 1982 şi până astăzi. Grupul şi-a luat numele de la celebrul insurgent Emiliano Zapata, lider, alături de Pancho Villa, al revoluţiei mexicane din 1910-1917, şi se consideră urmaşul celor cinci secole de rezistenţă indiană faţă de orice fel de opresiune. Spre deosebire de tradiţionalele organizaţii de gherilă, este o mişcare preponderent paşnică, aceasta fiind una dintre explicaţiile longevităţii şi ale popularităţii de care se bucură în rândul populaţiei. Cu excepţia revoltei din ianuarie 1994, nu a recurs la arme şi a rămas cantonată în statul Chiapas. Membrii săi nu participă la vot şi evită să sprijine vreun partid politic, atitudine pe care o justifică prin faptul că asemenea soluţii civice nu au schimbat soarta populaţiilor indigene. De aici şi lozinca EZLN, "Ya basta!" ("Ajunge!").

Creată în noiembrie 1983 de foşti membri ai unor diverse grupări, unele înarmate, altele paşnice, EZLN s-a afirmat pe scena publică o dată cu semnarea, de către guvernele mexican, american şi canadian, a unui acord de liber schimb. Cu chipurile ascunse sub cagule purtate pe ger de oamenii de la munte, rebelii au început, la 1 ianuarie 1994, o revoltă armată. În mai multe municipii ale provinciei, între care San Cristóbal de Las Casas, fac publică proclamaţia din Pădurea Lacandón, prin care declară război guvernului federal şi îşi anunţă intenţia de a se îndrepta spre capitala statului. Izbucnesc confruntări cu forţele armate, rebelii îl iau prizonier pe fostul guvernator de Chiapas, un general, iar trupele guvernamentale trec la masacrarea populaţiei civile dintr-o mică localitate a provinciei. După mai multe zile de lupte, preşedintele de atunci, Carlos Salinas de Gortari, aflat în ultimul său an de mandat, propune încetarea focului în scopul începerii unui dialog cu rebelii.

Negocierile au durat trei ani, la capătul lor semnându-se "acordurile de la San Andrés". Acestea prevedeau modificarea Constituţiei în vederea acordării de drepturi, incusiv o anumită autonomie, populaţiilor indigene. Cu acest prilej s-a format, din parlamentari ai diverselor partide, Comisia pentru concordie şi pacificare (COCOPA), care a modificat drastic iniţiativa legislativă a EZLN. Afirmând că au fost încălcate acordurile stabilite, zapatiştii se întorc în munţi, iar noul preşedinte, Ernesto Zedillo, sporeşte prezenţa armatei în Chiapas, pentru a evita extinderea zonei de influenţă a EZLN. A urmat o perioadă de armistiţiu de facto între autorităţi şi rebeli, apărând, în schimb, o serie de grupuri paramilitare antizapatiste. Pe seama lor este pus masacrul de la Acteal, când 45 de civili au fost asasinaţi de un comando al Partidului Revoluţionar Instituţional, aflat atunci la putere. Identificarea autorilor a fost unul dintre motivele pierderii alegerilor din anul 2000 de către PRI, după ce condusese ţara, fără întrerupere, mai bine de şapte decenii.

În decembrie 2000, noul şef al statului, Vicente Fox (Partidul Acţiunea Naţională, formaţiune de centru-dreapta), a trimis aşanumita "lege COCOPA" spre dezbatere în Parlament. Pentru a o susţine, reprezentanţi ai zapatiştilor s-au îndreptat spre capitală în cadrul a ceea ce au numit "Marşul demnităţii indiene". Parcurgând mii de kilometri şi traversând 12 state pentru a ajunge în piaţa centrală din Ciudad de México, unde au fost aşteptaţi de circa 20 000 de oameni, aceştia au primit un larg sprijin din partea populaţiei, presa acordându-le, totodată, o mare atenţie. În martie 2001, ei şi-au apărat cauza în faţa forului legislativ. O lună mai târziu, Congresul (parlamentul) a adoptat o reformă constituţională prin care au fost acordate populaţiilor indiene din Mexic drepturi sporite, dar limitându-le în acelaşi timp autodeterminarea de care dispuneau, motiv pentru care EZLN a respins această reformă. În cadrul noii autonomii, autohtonii au dreptul să-şi organizeze viaţa social-economică, politică şi culturală în cadrul comunităţii, potrivit normelor lor cutumiare. Comunităţ ile au însă datoria să garanteze drepturile individuale potrivit Constituţiei şi să apere demnitatea şi integritatea femeilor.

Iniţiative politice

În zona lor de influenţă, zapatiştii au creat în timp o serie de municipii autonome, independente de guvernul federal. Începând din august 2003, s-au format guverne locale, care au introdus programe de producţie comunitară de alimente şi sisteme de şcolarizare şi sănătate sprijinite de organizaţii neguvernamentale. Mai târziu au apărut aşa-numitele "juntas de buen gobierno" (junte de bună guvernare), alcătuite din reprezentanţi ai municipiilor autonome şi supervizate de EZLN. Deviza lor este "mandar obedeciendo" (a comanda supunându-te celorlalţi). Guvernul tolerează existenţa lor, deşi ele încalcă unele funcţii care ar trebui să constituie un monopol al statului (de ex., colectarea impozitelor şi problemele de securitate).

În cele mai recente comunicate ale sale, EZLN arată că a iniţiat un proces de separare între politica sa în plan civil şi activitatea militară: s-a redus controlul EZLN asupra juntelor amintite şi a fost întărită mişcarea social-politică reprezentată de Frontul zapatist de eliberare naţională. Creat în septembrie 1997, acest for încă în construcţie, nu este, practic, o organizaţie, ci un grup de reflecţie care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul Comitetelor civile de dialog.

În iunie 2005, EZLN a lansat cea mai nouă dintre iniţiativele sale, destinată să recupereze pierderea de viteză în care se află: de câţiva ani, influenţa zapatiştilor a scăzut, chiar dacă se bucură încă de o anumită popularitate. Prin documentul intitulat "A şasea declaraţie din Pădurea Lacandón", ei şi-au făcut publică voinţa de a-şi extinde acţiunile pe întregul teritoriu al Mexicului, dând de înţeles că se pregătesc pentru o luptă politică ambiţioasă. Mişcarea zapatistă va căpăta o nouă direcţie, orientându-se spre lupta politică şi alianţa cu stânga, abandonând deci lupta armată. Practic, EZLN încearcă să-şi creeze un spaţiu politic înainte de alegerile prezidenţiale mexicane din iulie 2006. Sectoarele politice, dar şi indivizii sunt chemaţi să se organizeze pentru a elabora o nouă Constituţie. Autori vor fi toţi cei ce vor răspunde chemării zapatiştilor, care nu propun legi, ci se angajează să culeagă opiniile oameniilor, în cadrul aşa-numitei "Cealaltă campanie". La 16 septembrie, de ziua naţionalăa Mexicului, când a fost dat startul acestei acţiuni, liderii EZLN au anunţat că încep să străbată ţara în lung şi-n lat.

Cotidianul La Jornada, care a sprijinit de la început zapatismul, subliniază că "scopul EZLN este de a crea o nouă forţă politică reunind stânga mexicană şi mişcările de apărare a drepturilor indienilor". "Este vorba de un program naţional de luptă", declară subcomandantul Marcos, folosind prilejul pentru a înfiera "descompunerea întregii clase politice" mexicane: "Sunt nişte netrebnici fără ruşine. Vor plăti pentru tot ce ne-au făcut". Nici unul dintre candidaţii prezidenţiali nu va fi sprijinit electoral şi nici unul nu a fost scutit de critici. Cele mai dure i-au fost rezervate însă candidatului stângii, Andres Manuel Lopez Obrador (Partidul Revoluţiei Democrate), plasat în preferinţele electoratului pe primul loc. El este calificat de Marcos drept "trădător", reprezentant al unei "false stângi", politician care "distruge ţara".

Condeiul şi masca

Marcos era convins de ineficienţa armelor şi, dimpotrivă, de utilitatea dialogului politic cu mult timp înainte de actuala relansare la apă a zapatiştilor. Şi-a expus ideea în lungi discuţii cu ziarişti, scriitori, corespondenţi străini. Dar poate cea mai relevantă întâlnire dintre "condei şi mască", pentru a relua titlul unui articol din presa mexicană, a fost cea de la începutul anului 2001, cu Gabriel García Márquez. Iată ce i-a declarat Marcos celebrului scriitor columbian: "Gruparea mea este una militară. Subcomandantul Marcos este şeful militar al unei armate, EZLN. Dar aceasta este foarte diferită de celelalte, pentru că scopul său este să înceteze a mai fi o armată. Soldatul se foloseşte de armă pentru a-l convinge pe celălalt că el are dreptate. Or, este absurd. O mişcare nu are viitor dacă proiectul ei este unul militar. Dacă EZLN îşi păstrează structura militară, va merge direct spre eşec. La fel şi ideile sale. Cel mai rău lucru care i s-ar poate întâmpla ar fi să preia puterea şi să se instaleze acolo sus ca armată revoluţionară. Ceea ce pentru o organizaţie politico-militară din anii 1960-1970 a fost o victorie, pentru noi ar fi un eşec. Am văzut cum aceste victorii s-au transformat, în final, în înfrângeri, disimulate însă de acele organizaţii, care n-au reuşit să rezolve problemele oamenilor. N-a fost vorba decât de lupta între două hegemonii: de o parte, puterea opresoare, care, de sus, hotăra în locul societăţii; de cealaltă parte, un grup de iluminaţi care, vrând să conducă ţara pe drumul cel bun, au alungat opresorul, au preluat puterea şi au hotărât ei în numele societăţii...".

Ce au obţinut zapatiştii în atâţia ani de luptă? Care este contribuţia lor la "marea" istorie a revoltelor şi la "mica" viaţă cotidiană a indienilor maya din străfundurile Mexicului? În mod cert, rebeliunea lor nu poate fi redusă la "un cuţit în apă". Catalizatori ai democratizării provinciei Chiapas şi a Mexicului, artizani ai pierderii monopolului puterii de către un partid (PRI) care a dominat ţara peste şapte decenii, autori ai constituirii unei mişcări indigene naţionale, respectiv latino-americane, pionieri ai unei noi internaţionale pluraliste numite azi "altermondialistă", insurgenţii cu cagulă pot fi mândri de realizările lor. De la iniţialul zapatism militar au trecut, printr-o mobilizare exemplară, la un zapatism social, civil, foarte activ. Datorită lor, cei întotdeauna marginalizaţi şi exploataţi au acum dreptul la cuvânt.

Ceea ce îi individualizează sunt aspectele novatoare ale revoltei declanşate de ei, de unde renumele de care se bucură, unul invers proporţional cu faptele lor de arme. Această mişcare identitară este cu totul originală: luptă câteva zile şi negociază ani la rândul; îşi asumă filiaţii istorice fără a rămâne cantonată în ele; nu aspiră să preia puterea; luptă prin comunicate de presă, declaraţii, acţiuni simbolice şi paşnice. Principala sa izbândă constă în faptul că a reuşit să introducă în dezbaterea naţională atât problema indigenilor, cât şi pe cea a necesităţii de a fi recunoscute diferenţele etnice, o mare responsabilitate revenind în acest sens puterii.

În termeni concreţi, reuşitele nu sunt prea multe. Unii analişti afirmă că, în prezent, condiţiile de viaţă din comunităţile indigene sunt chiar mai vitrege decât în trecut, iar felul în care împart dreptatea "juntele pentru o bună guvernare" devine adesea motiv de dezbinare şi conflict. Nu toate forurile legislative locale au recunoscut reforma constituţională, rămasă de aceea neaplicată. Pe de altă parte, una dintre formele lor de rezistenţă este respingerea programelor guvernamentale de sprijin, ceea ce face ca marginalizarea, subnutriţia etc. să se menţină. Nici acordurile încheiate între guvern şi rebeli în februarie 1996 nu au avut efectele pe care le aşteptau ansamblul mişcării indigeniste şi cei 10 milioane de potenţiali membri. Negocierile de pace sunt "suspendate" din septembrie 1996!

Indienii rămân, totodată, excluşi de la beneficiile "miracolului mexican" şi ale acordurilor de liber schimb, încheiate cu America şi Canada. De asemenea, în pofida unor tentative, apropierea EZLN de forţele stângii nu s-a realizat, iar încercările la zi vizează doar colaborarea cu diverse organizaţii civile, sindicale etc., nu cu partidele având respectiva orientare. Ceea ce rămâne este însă altceva: comunităţile indigene sunt azi recunoscute ca atare, iar problemele lor au intrat în atenţia naţională şi internaţională. După 11 ani de zapatism, indienii s-au transformat într-un actor social, căpătând totodată o mai mare conştiinţă de sine.