Aparitia zapatistilor pe scena politica a fascinat numerosi militanti. Ea avea sa declanseze in curind o miscare la scara planetara: altermondializarea.

"Avem un vis. In acest vis, se face ca ne-am nascut la 1 ianuarie 1994, impreuna cu zapatistii", spune Luca Casarini, figura proeminenta a altermondialismului si purtator de cuvint al grupului italian Tute Bianche (Combinezoanele Albe). "Este un vis formidabil si nu e in totalitate fantezist, dar realitatea e alta. In fapt, Tute Bianche au luat fiinta in 1997, la initiativa unor tineri din Roma, numiti Colectivul Invizibililor. Ei au fost primii care s-au imbracat in combinezoane albe si au coborit in strada pentru a-si cere drepturile", continua el. Dar asta are mai putina importanta. Visul lui Luca nu e singular. Mai sint multe grupuri care, de la un capat la altul al planetei, s-au identificat cu zapatismul, convinsi ca o altfel de lume este posibila. Majoritatea acestor grupuri joaca astazi un rol cheie in cadrul miscarii federate care se opune globalizarii neoliberale. Rebelii sud-estului mexican au fost pentru ei o sursa de inspiratie si o referinta politica. Mai mult decit atit, multi sint de acord ca actiunea zapatistilor reprezinta unul din germenii care au dat nastere revoltei declansate la Seattle in 1999.

Acest specialist in literatura spaniola care cunoaste Mexicul mai bine decit numerosi mexicani a vizitat de multe ori provincia Chiapas, pina cind a fost expulzat din tara, facindu-se vinovat de "a se fi deplasat fara autorizatie". "Pentru foarte multi tineri, zapatistii si subcomandante Marcos au devenit un simbol", spune Luca. A fost vorba de ceva care nu implica aderarea la o linie fixata. Cred ca era o miscare subversiva, dar care nu se indrepta catre o noua ideologie. Noi am spus dintotdeauna ca nu e vorba de ultima guerrilla din secolul XX, ci de prima din secolul XXI".

Inca de la origine, rebeliunea zapatista a iesit in evidenta prin dimensiunea ei internationala. In primele zile ale conflictului, guvernul mexican a incercat sa o prezinte ca fiind opera strainilor: guatemalezi, nicaraguani si salvadorieni. Zapatistii au dezmintit imediat. Guvernul lui Carlos Salinas a fost nevoit sa recunoasca public ca rebelii erau o forta mexicana, constituita in majoritate din indieni (amerindieni). Rascoala a atras rapid marturii de solidaritate venind din lumea intreaga. In Midwest-ul american, Sindicatul agricultorilor din Nebraska si-a afirmat imediat solidaritatea cu rebelii. La New York, militantii Comitetului pentru democratie in Mexic au intreprins actiuni de nesupunere civica si greve ale foamei in fata consulatului mexican. La Roma, mii de muncitori italieni au iesit in strada pentru a saluta insurectia. Ambasada Mexicului in Australia a fost amenintata. Si, ca o ironie a soartei, cei care au afisat cea mai mare neincredere fata de rebeli au fost reprezentantii fostelor miscari de guerrilla din America centrala, tocmai cele pe care guvernul mexican le acuza ca au protejat rebeliunea.

La vremea intrarii in vigoare a Acordului nord-american de liber schimb (NAFTA), cind intreaga lume avea privirea atintita asupra Mexicului, presa internationala a acordat spatii largi conflictului din Chiapas. Mass-media americana, de la revista Vanity Fair la emisiunea 60 Minutes, au prezentat reportaje complete asupra rebelilor. Nu doar stinga politica a fost interesata de rascoala, ci opinia publica in ansamblul ei. Personajul lui Marcos a inspirat simpatie in mediile cele mai neasteptate - incit companii precum Benetton s-au gindit sa creeze linii vestimentare cu efigia lui. Reteaua Internet a jucat un rol crucial in internationalizarea miscarii: comunicate si articole de actualitate au facut ocolul planetei cit ai clipi. Si nimeni n-a avut nevoie de New York Times pentru a fi la curent cu ce se petrecea in Chiapas si pentru a raspindi vestea in lumea intreaga. Pe 21 martie 1999, 14.000 de internatuti din cele patru colturi ale lumii au raspuns unui sondaj al zapatistilor asupra drepturilor indienilor.

Rebeliunea a capatat foarte curind o dimensiune internationala. Convinsa ca mondializarea modifica in mod considerabil sensul si dinamica luptelor de eliberare si ca Statul national suferea un puternic proces de eroziune, ea a mizat pe un proiect care depasea frontierele statelor. Prima consultare organizata de rebeli in iunie 1995 cuprindea intr-adevar o componenta internationala foarte clara.  De altfel, Armata zapatista de eliberare nationala (EZLN) isi revendica atunci vocatia "nationala si internationala". La 24 iunie anul urmator, 50.000 de persoane, in majoritate muncitori, se adunau in piata San Giovanni din Roma pentru a se pronunta prin vot, prin ridicare de mina, asupra a trei intrebari formulate de rebeli.

In scurt timp, mii de tineri de diverse nationalitati au inceput sa petreaca stagii prelungite in satele zapatiste, botezate cu aceasta ocazie "Tabere civile pentru pace". In prima faza, venisera pentru a se interpune, ca scuturi umane, intre armata si populatia civila. Mai apoi, au inceput sa intreprinda tot felul de servicii comunitare. Solidaritatea a facut treptat loc unui fel de ucenicie comuna. Guvernul mexican a incercat zadarnic sa limiteze aceste contacte externe, expulzind zeci de voluntari internationali sau interzicindu-le, sub diverse pretexte, accesul pe teritoriul national. Astfel de initiative nu au reusit decit sa creeze tensiuni diplomatice, in timp ce internationalistii continuau sa vina in zona de conflict.

In paralel cu aceasta prezenta constanta a militantilor de baza, zeci de personalitati au venit in vizita in Chiapas. In aceasta lunga lista de oaspeti, ar trebui citati scriitori ca Jose Daramago, Susan Sontag si Manuel Vasquez Montalban, activisti pentru drepturile omului ca Danielle Mitterand; regizori si actori de cinema ca Oliver Stone, Fernando Leon si Edward James Olmos; muzicieni ca Manu Chao, Rage Against the Machine, Fermin Muguruza, Hechos contra el Decoro si Indigo Girls; intelectuali ca Regis Debray, Alain Touraine si Yvon Le Bot; sindicalisti ca Jose Bove, oameni politici ca Fausto Bertinoti si Ramon Montavani. Aceasta defilare de personalitati pe teritoriul provinciei Chiapas a suscitat comentarii acerbe in mediile antizapatiste si in cercurile puterii mexicane. Cauza zapatistilor a avut un asemenea ecou international, incit comunicatele lor de presa au fost traduse in peste douazeci de limbi, intre care greaca si persana, iar numarul operelor despre conflict aparute in afara Mexicului este greu de aproximat. Actiunile de la baza au fost uneori auzite si in cele mai inalte sfere ale politicii. Mai multe parlamente nationale si organizatii multilaterale au criticat dur Mexicul pentru gestiunea defectuoasa a conflictului. Aflat in vizita oficiala in Mexic, cancelarul austriac a declarat ca tara sa nu ar accepta sa semneze un acord comercial cu Mexicul decit cu conditia ca aceasta tara sa respecte "clauza democratica". Ministrul de externe Rosario Green si adjunctul ei Juan Rebolledo au fost nevoiti sa se deplaseze in Italia pentru a incerca sa inverseze efectele politicii diplomatice asupra Mexicului.

In ianuarie 1996, EZLN a convocat prima Intilnire intercontinentala pentru umanitate si impotriva neoliberalismului (reuniuni pregatitoare pentru acest eveniment au avut loc, incepind din aprilie, pe fiecare din cele cinci continente). In august, intilnirea reunea feministe, sindicalisti, lideri de miscari taranesti, reprezentanti ai ONG-urilor, tineri, ecologisti, intelectuali si oameni politici din mai multe zeci de tari. Un an mai tirziu, o a doua intilnire, mai putin mediatizata, avea loc in Spania. Aceste adunari au marcat un moment decisiv in coagularea miscarii altermondialiste. La indemnul majoritatii animatorilor acestei retele federative, ele au dat semnalul manifestatiilor altermondialiste actuale. La 26 septembrie 2000, mii de militanti italieni s-au imbarcat spre Praga, la bordul "trenului zapatist", pentru a manifesta impotriva celui de-al 55-lea congres anual al Bancii Mondiale si al Fondului Monetar International.

Aceste intilniri nu s-au concretizat intr-o noua Internationala, dar au permis organizarea intr-o retea a nucleelor de rezistenta impotriva neoliberalismului. Numerosi participanti s-au intors acasa nu doar pentru a promova solidaritatea cu miscarea zapatista, dar si pentru a-si lansa propriile lor cauze.

De atunci, comitete de solidaritate opereaza, relativ sistematic, in Europa si in Statele Unite. Circa 45 de organisme au aparut de cealalta parte a Atlanticului [in Europa], iar in anul 2000 Europa numara nu mai putin de 79 de comitete permanente de solidaritate cu lupta zapatista. Aceasta cifra nu include nici antenele retelei nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia si Finlanda), nici colectivele independente (precum cele din Salonic, Atena si Republica Ceha), nici ONG-urile, partidele politice sau fortele sociale care, in afara activitatii lor principale, participa la actiuni de solidaritate cu provincia Chiapas. Lista exclude de asemenea grupurile sustinute de credinciosii catolici, care fac parte dintr-o miscare pacifista relativ indepartata de rebeli [n. A.M. - probabil e vorba de curentul catolic social, la moda in America Latina].

Toate aceste comitete nu au acelasi impact. In Belgia si in Elvetia, de exemplu, au o putere considerabila, in ciuda efectivelor modeste: ei bat la portile politicii la Bruxelles si la Geneva si exercita presiuni pentru a avea cistig de cauza. Comitetele italiene beneficiaza in schimb de o mare capacitate de mobilizare. Isi finanteaza activitatile si deplasarile si se afla la originea a trei comisii de monitorizare a respectarii drepturilor omului, la care si-au asociat biserici, ONG-uri si Parlamente. Comitetele germane, catalane si italiene au jucat de asemenea un rol important in distributia, conform regulilor comertului solidar, a cafelei Rebeldia, produsa direct de catre cultivatorii rebeli.

Nu toate actiunile rebelilor pe scena internationala au fost incununate de succes. La sfirsitul anului 2002, cu ocazia constituirii la Madrid a Aguascalientes (un spatiu de intilnire politica), EZLN a lansat o initiativa ambitioasa: crearea unui spatiu de dialog pentru a incerca gasirea unei solutii la conflictul din Tara Bascilor. Aceasta initiativa nu a avut urmari. Climatul de intoleranta care domneste in sinul Statului spaniol a facut ca propunerea zapatista sa fie perceputa ca o sprijinire a ETA - chiar daca rebelii condamnasera clar recursul la terorism, iar ETA insasi respinsese aceasta initiativa.

Multe motive ar putea explica succesul mobilizarii in favoarea rebelilor, dar doi factori par sa fi jucat un rol capital: suflul nou in politica si limbajul. Tony Soldevilla, patron al unei mici companii de informatica din Franta, explica perfect acest lucru: "Zapatismul a fost o speranta. Pentru noi, e o miscare. A aparut exact in acelasi timp cu internetul. Sa fii zapatist, insemna sa fii modern; daca erai si zapatist, si cu internet, erai de doua ori modern. Este totodata si un nou mod de a face politica. Oamenii nu se mai identificau cu stinga, pentru ca stinga nu se mai deosebea de restul. Votam cu stinga pentru a ne opune dreptei, dar stiam ca stinga la putere facea aceeasi politica precum dreapta. Zapatismul reprezinta o noua forma de exprimare, un mod de a da cuvintul oamenilor."

(publicat în ziarul La Jornada, Mexic)