Mexicul a deschis secolul XX cu o revolutie si l-a incheiat cu o rebeliune. Dar esenta zapatismului, fie in versiunea din 1910 fie in cea din 1994, ramine aceeasi: antiautoritar si constructiv.
Pina la acel 1 ianuarie 1994, citi dintre noi foloseau termeni ca "neoliberalism" sau "globalizare"? A trebuit sa vina evenimentele de la Seattle pentru ca acesti termeni sa intre in vocabularul curent si sa devina pentru multi sinonime cu ceea ce reprezinta de fapt: o cursa spre haosul planetar, descompunere sociala, mina de lucru inrobita, distrugerea mediului inconjurator, o prapastie intolerabila intre bogatia indecenta si mizeria disperata, un razboi permanent pentru pastrarea unor privilegii nemeritate si pentru acapararea resurselor altora... si lista acestor nenorociri ar putea continua la nesfirsit.
Nu e vorba aici de a stabili paternitatea - sau maternitatea - unor lucruri care deja sareau in ochi la vremea respectiva; dar nu exista nici o indoiala ca asa-numita "miscare a miscarilor" a fost influentata salutar de zapatism care, pentru prima data in secolul XX pornea o insurectie populara fara a urmari cucerirea puterii, nici macar rasturnarea ei ci, mai degraba, transformarea acesteia pina la dizolvarea ei progresiva. Participarea sociala, implicarea oamenilor, societatea civila trebuiau sa faca in asa fel incit aceasta putere sa devina inutila, inlocuind-o prin autogestiune (mandar obedeciendo, a conduce ascultind), preferind transmiterea cunostintelor si dezvoltarea constiintelor in locul funestului binom al supunerii oarbe si al razboiului pina la moarte.
Pentru prima data in secolul XX? De fapt, pentru a doua oara. Dar modelul a ramas acelasi: zapatismul. Emiliano Zapata (1879-1919, erou al revolutiei mexicane) nu era nici intelectual nici politician, dar cind a intrat in capitala mexicana (la 6 decembrie 1914) in fruntea camarazilor sai de arme, nu a acceptat sa se aseze - nici macar in gluma, pentru a poza in fata fotografilor - in fotoliul prezidential, intuind in mod pertinent ca puterea nu trebuia sa corupa esenta anti-autoritara a miscarii sale.
Stim ce a urmat: revolutia a fost indiscutabil tradata, cel putin acea revolutie pe care o aparau in van Pancho Villa si Zapata. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Caci, chiar si dupa inabusirea lui, acel extraordinar episod plin de singe si pasiune - urmat de ani de mari sperante -, de participare febrila a tuturor categoriilor sociale - de la cei mai umili campesinos pina la artisti celebri - a implantat radacini adinci, facind din Mexic tara cu cea mai dezvoltata constiinta civica si sociala din America latina. Nu trebuie uitat nici ca, de aproape un secol, aceasta tara e o gazda primitoare pentru toti cei care fug de tiranie; si acesta este un rod al grauntelelor semanate in timpul acelei indepartate campanii din 1910.
Astfel, Mexicul a deschis secolul printr-o revolutie singeroasa si l-a incheiat printr-o rebeliune, desi limba noastra nu retine din pacate diferenta deloc neglijabila dintre rebelion, care desemneaza actiunea de a se razvrati si rebeldia, adica o atitudine fata de starea de fapt, o stare de permanenta agitatie impotriva iluziilor puterii si a autoamagirii celor oropsiti si nu doar o simpla insurectie destructiva.
Cind au ocupat San Cristobal de Las Casas, subcomandantul Marcos si adjunctul sau Pedro s-au oprit in fata unei cladiri sinistre, care tinea loc atit de teatru cit si de centru de congrese, care tocmai fusese construita la periferia orasului. Prima idee a fost sa arunce cladirea in aer, pentru ca simboliza mirsavia unei puteri oarbe si surde, care prefera sa ridice inutile "catedrale in desert" decit sa cheltuiasca citiva pesos in sprijinul nevoilor celor mai sarmani dintre sarmani. Marcos si Pedro s-au uitat unul la altul; apoi au clatinat din cap si unul dintre ei, nu mai conteaza care, a spus: "Am venit aici pentru a construi, nu pentru a distruge". Si si-au continuat drumul.
Nu e doar o simpla anecdota, e chiar esenta zapatismului, simbolul a ceea ce avea sa capete substanta peste ani, la Porto Alegre mai mult decit la Seattle, la Florenta si Cancun mai mult decit la Genova. Iar astazi, cind sarbatorim 20 de ani de la infiintarea Armatei Zapatiste de Eliberare Nationala (EZLN) si zece ani de la insurectia din Chiapas, acest drum fara sfirsit continua, pentru ca rebeldia, ca si lupta pentru emancipare, nu se sfirseste niciodata.
(articol de Pino Cacucci* - Carta, Roma)
*Pino Cacucci - scriitor italian, autor a numeroase romane a caror actiune se petrece in Mexic, intre care Demasiado corazon (ed. Christian Bourgois, 2001)
